Dans

Când m-am trezit, aveam fruntea sprijinită de un hublou. Probabil am vrut să admir Dunărea în drum spre Sfântu. Sau cel puțin acolo cred că mergeam. Cu membrele amorțite, împleticindu-se în timp ce mă ridicam de pe scaun și mă îndreptam spre ușă, confuză, încercam să găsesc sensul prezenței mele acolo, de ce nu îmi aminteam nimic și, mai presus de toate, oare mai e vreo ființă umană aici în afară de mine? Ce beție de reuniune de liceu m-a adus acolo, sau ce supărare m-a făcut să vreau să evadez, fără bagaj, fără planuri?
Auzul mi-a fost chemat de un tril ușor de voci, iar trupul l-a urmat mecanic de-a lungul holului, pe scările de lemn, pe lângă sala motoarelor, prin sala cu covor moale plină de mese, prin ușile de sticlă – pe punte. Trilul s-a transfigurat în vuiet, râsete, intesități variate, armonioase în haosul diversității lor. Nu cunoșteam pe nimeni și, în timp ce încercam să regăsesc o trăsătură familiară, un tip a scos o chitară din husa sa și a transformat zumzăitul brownian într-un portativ sonor dulce și hipnotizant.
Tropăiturile li s-au alăturat, pașii s-au aliniat, cu mișcări identice, iar mâinile au început să se agite în cercuri. Căldura se intensifica, la un loc cu golul înăbușitor ce mă sufoca, dar mintea îmi era limpede, eliberată de confuzie sau orice legătură cu ceea ce fusesem vreodată.
Nu ne cunoșteam, nu știam de ce eram aici – eram în jur de două sute cincizeci de oameni cu identități aruncate peste bord, devenind o singură entitate supraomenească, neștiind încotro mergem, dar eliberându-ne împreună, într-o libertate colectivă.
Flăcările ne-au înconjurat călcâiele, apoi s-au șerpuit în jurul trupurilor noastre, s-au înălțat spre cer pe spinarea țipetelor noastre muzicale și ne-au unit într-un conglomerat fumigen. Ne atingeam prin temperaturi imposibile care nu ne răneau, ci aveau scopul să ne amețească și mai tare.
Mâinile mi-au fost prinse de o strânsoare puternică care mi-a provocat implozia aripilor negre și grele de fum. Am ascensionat și am început să ne rotim în aer în dansuri gingașe, dar puternice, de cenușă. Eram particule fine, trupul se descompuse și ne detașasem complet de ceea ce fusesem, plutind pe frunze ruginii, pe ritmurile propriilor noastre cântece neștiute niciodată până atunci. Corzile chitarei s-au îndoit în jurul nostru, cântând încă și formând o scară spre pământ. Vaporul nostru ajunsese la mal – un mal diferit de noroiul pe care îl găsești de obicei atunci când cobori în port. Nu existau pontoane, totul era alb și solid, atemporal, fără temperatură, viață sau moarte. Aripile devenite pulberi s-au transfigurat în roșu în timpul aterizării, apoi pigmentul roșu a ascensionat deasupra capetelor noastre, unindu-se într-un nor ce, prin marea de scântei de artificii, s-a depărtat și s-a evaporat.
Prinsă de curiozitatea călătoriei neașteptate, am omis să văd cum vaporul nostru pleca, plutind prin marea de trupuri umane care plângeau, boceau, urlau, se rugau, înjurau.
Oameni demni de milă, oare am fost vreodată ca voi?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s